Am scris un roman…

4

Cei care mă cunosc nu vor fi prea mirați de această afirmație, dar vor fi uimiți de următoarea: m-am decis să-l și public. Aștern gânduri pe hârtie de multă vreme, dar le-am ținut, cumva, sub cheie. Poate cu o excepție: povestioarele mele publicate în Jurnalul Național, atunci când făceam „Distracția pe vremea mea”. Timp de câteva luni m-am jucat cu condeiul „ în public”, împărtășindu-le cititorilor întâmplări de culise emisiunii. Dar un roman… Am tot fost ispitită să scriu de oameni care își vârau nasul prin „sertarele” mele, însă m-am tot codit… Deschid prima pagină și citesc:

            „PROLOG:

            Doi oameni care au trăit aceeași poveste o vor istorisi diferit. Patru oameni care au trăit aceeași poveste vor relata adevăruri aparent distincte. Șase oameni care au trăit aceeași poveste vor descrie întâmplări ce pot părea aparținând altor realități. Ascultându-i, ajungi să te întrebi dacă nu cumva disimulează adevărul, cine și ce ascunde, de ce pare totul atât de diferit, pe cine și ce anume să crezi…

            Cine sunt eu să știu a cui realitate este mai aproape de adevăr? Cine sunt eu să decid a cui conduită a fost cea corectă? Cine sunt eu să pun verdictul a cui greșeală a fost mai mică, a cui iubire a fost mai mare, cine a înșelat și cine a fost înșelat, cine a mințit și cine a fost mințit, cine merită și cine nu merită iertarea, a cui fericire este cea adevărată? Cine sunt eu să îmi permit să îndrăgesc mai mult un personaj în detrimentul celorlalte?

            Aceeași poveste și totuși atât de diferită…     Îmi sună telefonul:

– Scrii în sfârșit cartea aceea și mie nu mi-ai spus nimic? Cum mă cheamă în carte?

– Cum ai vrea să te cheme?

– Nu știu. Tu ce nume ai ales?

– Cine spune că apari în cartea mea?

– Dacă ai împrumutat mult din realitate, vreau drepturi de autor, să știi…

– Repet: cine a spus că tu apari în cartea mea?

– Scrii o carte în care eu nu apar????

            Orice asemănare cu realitatea nu reprezintă o coincidență. Orice abatere de la realitate nu este pur întâmplătoare. Romanul este o ficțiune. Dacă vă regăsiți în paginile acestui roman, înseamnă că eu vă cunosc. Dacă nu ne-am întâlnit niciodată și totuși vă regăsiți în paginile acestui roman, înseamnă că ați fost sursa mea de inspirație. Cum s-a întâmplat? Ideile happy wheels vin ele de undeva. Cum ajung la mine? Asta cine poate știi!?

PARTEA ÎNTÂI – JOCURI

IVONA

– Te place, știi asta, nu? Să vezi cum se uită la tine când nu-l privești, îmi spune Lorena pe un ton serios.

            Mă uit la ea uimită. Lorena e prietena mea, cea cu care râd și plâng, dar clipele petrecute cu o cafea în față, la începutul zilei, sunt în general destinate conversațiilor amuzante. Asta dacă nu am trăit vreuna dintre noi vreo dramă. Și n-am trăit. Cel puțin, nu de curând.

            Suntem la ea la birou, înainte de începerea programului de lucru. Mă uit la ceas, mai avem timp, ea începe la ora nouă, iar eu n-am o  oră fixă și biroul meu se află în apropiere, ajung imediat. Revenind, de ce vorbește pe tonul acesta?

– Ce s-a întâmplat? o întreb, privind-o cu atenție. Despre ce vorbim aici?

– Despre Vladimir. Te place, ar trebui să-l bagi în seamă. Te poartă în suflet, îmi răspunde, ferindu-și ușor privirea.

– Uită-te la mine!, îi spun, de data aceasta folosind eu un ton serios.

            Nu cuvintele rostite de ea mi-au atras atenția, ci tonul pe care le-a spus. Nu pare să fie deloc o discuție relaxantă și atât. E adevărat, îl așteptăm pe Vladimir să-și facă apariția în următorul sfert de oră, ceea ce ar putea justifica „prezența” lui în dialogul nostru. Dar am detectat un tremur în vocea prietenei mele și a fost evidentă ezitarea de a mă privi în ochi. Ce s-o fi întâmplat? Afară e însorit, cântă păsărelele, pe Lorena am văzut-o și ieri, am vorbit, nu știu de vreun cutremur în sufletul ei, dar, dacă a deschis discuția, înseamnă că există un motiv pertinent. O întreb din nou:

– Despre ce vorbim noi aici? Ce e cu toată pledoaria asta pentru Vladimir?

            O privesc cum soarbe din cafea, parcă înghițind un oftat. Râd, amuzată și contrariată în același timp, și spun, doar pentru că altceva nu-mi trece prin cap, nu pentru că aș crede cu adevărat:

– Îl placi! Îți place de el! Nu spui nimic, dar așa este…

– Cam da. Demult. N-ai văzut că mă comport ciudat în preajma lui?

– Tu te comporți întotdeauna ciudat. Îl vrei? Ți-l împachetez și ți-l livrez!

            Eu doar am glumit, dar ei îi sclipesc deja ochii în cap și întreaga atitudine i s-a schimbat. Devin și eu mult mai serioasă.”

(fragment „One night stand”)


Share

Autor

4 comentarii

  1. Pingback: Cine este Vladimir?

Comentează