Îmi urc fiul în autobuzul școlii și simt atacul insectelor. Realizez că am uitat să mă dau cu repellent (în Florida e nenorocire cu no see bugs un fel de furnici – purici – zburătoare pe care nu le vezi, dar care sunt mai rele ca țânțarii), așa că va trebui să trec pe acasă înainte de a-mi vedea de treabă, că altfel mă ciuruiesc. Formez numărul mamei, să-i spun Bună dimineața, dar nu răspunde. Poate că nu-e la wi-fi și nu primește apeluri pe net. Scriu un mesaj, văd că se livrează. Iar și-a blocat aplicația apăsând pe ceva! O apelez telefonic, dar tot nu răspunde. O fi la duș, că am sunat mai devreme decât de obicei. Raționamentele apar prompt și de bun simț, dar pe mine mă cotropește un sentiment de neliniște tot mai puternic. Ce se întâmplă? Nu e prima dată când nu răspunde și n-am reacționat niciodată așa?! Instinctul începe să urle în mine: s-a întâmplat ceva cu mama! Ceva rău! Eu sunt în Statele Unite, iar ea în București…
Mama a căzut pe stradă. Cum? Nu-și mai amintește. Poate a amețit, poate a călcat strâmb. S-a prăbușit în față, dar și-a amortizat căderea cu mâna. Tot a dat cu capul de trotuar. Oamenii din preajmă reacționează imediat. Oameni buni! Săritori. A căzut în fața unei cofetării. O tânără iese repede și o răsucește pe mama pe spate. Nu o lase să se ridice, pentru că îi curge sânge din nas. O întreabă ce s-a întâmplat. Mama nu știe să spună, dar încearcă să se ridice, să meargă acasă, știa că o să o sun. Nu și-a luat telefonul cu ea, l-a lăsat la încărcat. Tânăra cheamă salvarea și o întreabă pe mama despre numere de telefon ale familiei. Mama nu-și amintește niciunul, tânăra o caută prin poșetă și găsește un bilețel cu un număr. ”Da, este al unei prietene. Sunați-o, vă rog!” Apare un echipaj SMURD. Tânăra le spune medicilor că „Doamnei care a căzut i-a curs foarte mult sânge din nas, trebuie dusă la un spital care se poate ocupa de cazurile acestea, urgențele majore…” Mama o aude vorbind, dar se gândește că nu e nicio urgență majoră, pe ea o doar mâna o doare. N-a văzut sângele curgând. Echipajul de la SMURD îi pune un colier cervical, o urcă pe targă și pornește spre spital. Unul dintre medicii din ambulanță o întreabă de un număr de telefon, pe cine să anunțe. Mama găsește în propria-i memorie un număr de telefonie fixă, cel al unchiului meu, care are 82 de ani… Tânăra rămâne pe trotuar, să formeze din nou la numărul de telefon de pe bilețel. Prietena n-a răspuns n-a răspuns, poate că nu preia numere necunoscute…
A trecut deja jumătate de oră. Mama nu stă la duș cu ceasurile… Mă hotărăsc să îl sun pe unchiul meu, care locuiește în același bloc. Se bucură că l-am sunat și-mi povestește că are gripă și că nu se poate ridica din pat… Presupune că am vorbit cu mama și ea mi-a zis despre el. „Nu, nu mama mi-a spus că ești bolnav. Te-am sunat eu… Tocmai asta e, că nu dau de ea!” Unchiul meu este în vârstă, așa că încerc să-mi controlez vocea, să nu-l bag în sperieți. Îl ascult spunându-mi că o va suna și el, așa că să revin peste 5 minute. Nu am inimă să-i spun gândul meu: „Suni degeaba, asta pot face și eu. Ar fi trebuit să mergi acolo, că ai cheia, să intri să vezi dacă s-a întâmplat ceva. Că s-a întâmplat. Ceva rău!!!…” Nu rostesc nimic din toate astea și promit că revin în câteva minute. Spun un Tatăl Nostru și mă plimb prin casă ca un animal în cușcă. N-am mai plecat nicăieri. Mă adun și îl sun din nou pe unchiul meu. Vocea îi este febrilă: „M-a sunat un coleg de pat… să caut un număr că maică-ta e în salvare, o duce la spital…” Primul meu gând – unchiul meu a făcut un accident vascular, probabil tranzitoriu și aiurează… „Ce spital? Mama e la spital? Despre ce spital vorbești?”, „Bagdasar, atât mi-a spus. N-am vorbit mult!” …Se năruia cerul pe mine!
La spital mama este preluată la camera de gardă sub cod „urgență majoră”. Încep investigațiile, iar lista este lungă: computer tomograf, radiografie computerizată a creierului nativ, radiologie convențională…. Una dintre rezidentele de la UPU o vede plângând pentru că are dureri mari. Inițial, medicii au încercat să țină sedarea la nivel redus, să fie conștientă, să se poată comunica cu ea, să indice cu acuratețe zonele dureroase și simptomatologia… Tânăra rezidentă vede o femeie care poate îi aduce aminte de bunica ei, imobilizată pe targă, cu lacrimi pe obraji. Ia decizia de a-i administra analgezice mai puternice, se vor descurca ei cumva cu anamneza. O duc cu rapiditate dintr-o cameră într-alta, de la un specialist la altul, de la o investigație la alta…
La aproximativ o oră de la activarea propriilor instincte, de fiică a mamei mele, am aflat cu siguranță la ce spital este și ce cod de urgență a primit. N-am putut vorbi cu ea decât după vreo cinci ore. Nu știam nimic sigur, doar suspiciuni și faptul că face multe investigații. Mi-a luat trei ore să mă gândesc că aș putea apela la colegii mei jurnaliști din România, să aflu măcar un diagnostic provizoriu. Mi-a răspuns la apel fosta mea producătoare, Dana Lascu, cu care nu mai vorbisem la telefon de mai bine de un an. Mi-a dat imediat numărul doctorului Florin Bica, purtătorul de cuvânt al Spitalului Bagdasar Arsenie, și mi-a spus că nu va fi nicio problemă să-l rog pe el să mă ajute, pentru că este un om extrem de săritor. Oficial orele lui de program se terminaseră demult: în Florida era prânz, dar în România era seară. Nu-l întâlnisem niciodată în viața mea pe acest om și nici nu făcusem vreun material cu el. L-am sunat, i-am spus cine sunt și l-am rugat să se intereseze de mama.
Uimitor este ceea ce mi-a povestit mama când am putut vorbi la telefon: nu a identificat momentul în care eu am luat legătura cu doctorii!!! Medicii au fost AMABILI și SĂRITORI de la început. Când era doar o femeie de 69 de ani, căzută pe stradă. Care NU are numele de familie Cordoneanu! „Băieții aceia de la SMURD au fost foarte amabili cu mine. Să-i cauți tu, mamă, să le mulțumești din partea mea!. Și la spital, au venit doi domni doctori foarte drăguți, au mers cu mine peste tot, apoi au mai venit și alții. Să le mulțumești și lor. Și doctoriței care mi-a făcut injecție, că mă durea rău, mamă… Le găsești în toate hârtiile mele, scrie numele lor acolo…”
Nu am toate hârtiile și nu știu cine era echipajul SMURD care a preluat-o pe mama și nici numele tuturor celor care s-au ocupat de ea. Trebuie să-i dau ascultare, așa că vă povestesc că doctorii amabili sunt rezidenți, Călin Hurmuz și Andrei Drăgănița, iar tânăra doctoriță de la UPU e tot o rezidentă, Rocsana Ambrosă (dacă am pocit numele cuiva, vă rog să mă iertați, dar toți aveți un scris… de doctori!). Am aflat că a existat și un medic specialist care se numește Andrei Morcovescu și ar mai fi Evelina Ștefănescu, Cristina Grosu… „A, mamă, și domnii aceea drăguți cu targa. Unul era născut în același an cu tine, dar era foarte obosit pentru că muncesc mult…” Nu știu numele domnilor drăguți cu targa, dar le mulțumesc în aceeași măsură!
Concluzii: când instinctul vă spune că s-a întâmplat ceva rău, ascultați-l, mai ales dacă e vorba despre mama voastră; există medicii români omenoși și ar trebui să vorbim și despre ei; românii sunt săritori și nu-și lasă semenii căzuți pe stradă!
P.S. Îi spun mamei să aibă grijă, să mănânce, să prindă puteri. Îmi răspunde: „Lasă, mamă, că am de unde scădea. Știi ce greu le-a fost oamenilor ălora să mă întoarcă de pe o parte pe alta?!” Râd și o provoc și pe mama să râdă: „Auzi, erai coafată? Nasul spart poate fi o scuză, dar părul în dezordine….”
Mulțumim, Doamne că ai grijă de noi!
