Am plecat cu avionul spre Bruxelles în următoarea zi după atentatele de pe aeroportul Zeventem și de la metrou. Bilanțul victimelor – 31 morți și aproape 300 de răniți, peste 60 în stare critică – sună suficient de îngrijorător, fără a fi nevoie să mărim spaima oamenilor folosind cuvinte cheie precum „înfricoșător”, „șocant”, terifiant”. Aveam de zburat cu Wizzair, pe celălalt aeroport din Bruxelles, Charleroi. Aeronava este plină ochi, a preluat mulți dintre pasagerii de pe cursele Tarom. Compania românească și-a anulat inițial zborurile spre Belgia și, când le-a reluat, a ales Amsterdamul drept loc de aterizare. „Prea departe pentru noi”, spuneau unii dintre călători.
Pe Charleroi autoritățile își făceau datoria, ferm și politicos. Nu era nimic înspăimântător acolo, deși fuseseră luate măsuri suplimentare de siguranță, așa că totul se desfășura calm și civilizat. Vorbesc despre belgieni, pentru că pasagerii zborului nostru erau deja agitați și într-o stare de nervozitate crescută. Probabil își doreau să părăsească incinta aeroportului cât mai repede, așa că unul dintre pasageri s-a dus să bată de câteva ori, la intervale mai mici de un minut, în obloanele lăsate, de la punctul de trecere al frontierei. Nu era nimic neobișnuit în obloanele lăsate, s-a mai întâmplat și altă dată, știam că lucrătorii își vor face apariția într-un minut sau două. Aterizarea zborului de la București se face în preajma pauzei de prânz, cel puțin aceasta este explicația pe care o știu eu. De data aceasta a durat ceva mai mult până la apariția lucrătorilor, vreo patru minute, dar, odată ridicate obloanele, trecerea frontierei s-a făcut cu rapiditate. La intrarea în aeroport era un filtru, mașinile erau controlate, la fel și documentele ocupanților, dar fără prea mare tevatură. Asemenea soțului meu, mai mulți șoferi care veniseră să ia pasageri au oprit în afara aeroportului, în parcările exterioare, ușurând astfel trecerea. Am făcut câțiva pași pe jos, în cinci minute eram în mașină și plecam liniștiți spre casă.
Mă uitam pe geam și vedeam traficul obișnuit pentru o oră de vârf, oamenii care se întorceau de la serviciu. Nu se aud claxoane, nu se zăresc prin geamuri șoferi care scrâșnesc sau înjură printre dinți. Asta este, oricâte autostrăzi ai avea, la intrarea în Maastricht se face un ambuteiaj, pentru că nu s-au terminat lucrările la tunelul subteran.
A urmat week-endul și sărbătoarea catolică a Paștelui. Am vizitat catedrale, orășele pline de oameni zâmbitori, piațete asaltate de o mulțime pestriță. Oamenii aceștia nu sunt nicidecum nepăsători. Atât doar că par să înțeleagă mai bine că viața ne joacă feste, că nu te poți apăra nicicând de ceea ce este rău și că o atmosferă încrâncenată face mai mult rău decât bine. Poate că nu au probleme așa cum avem noi, dar când le au, nu apelează la privitul spre ceva urât pentru a își simți viața mai ușoară. Mi-am propus să încerc și eu. Chiar și când mi-e greu, să privesc spre frumos, în speranța că frumosul va veni și în viața mea. Doar oamenii cu sufletul strâmb seamănă urâtul acolo unde găsesc ceva frumos.
