Femeile măritate sunt plictisitoare? Cine crede asta mâna sus!

3

 

Încăperea e atât de plină de energie electrostatică încât la fiecare mișcare trăiesc cu teama de a simți în buricele degetelor acea descărcare enervantă și pișcătoare. Suntem trei persoane într-un biroul de 40 de metri pătrați, loc berechet, însă atmosfera este atât de tensionată încât te poți aștepta să auzi aerul trosnind. Este ciudat pentru că nimic nu justifică nervozitatea care s-a insinuat între noi. Poate sunt doar eu paranoică. Trebuie să alegem sloganul pentru o campanie umanitară: eu reprezint partea „creativă”, adică am venit cu propunerile,  iar ei trebuie să decidă. Când spun „ei” mă refer la o „ea” de aproximativ 30 de ani, reprezentantă a Direcției de protecție socială, și un „el” cam de 45 de ani, responsabilul cu finanțarea campaniei umanitare. Mai așteptăm încă o a treia persoană cu drepturi decizionale, tot o femeie, care a anunțat însă că întârzie, și care întruchipează tot ceva autoritate implicată în proiect. Până una alta, parcă jucăm într-o piesă scrisă de Kafka: cu ce este de acord ea, nu este el de acord și invers, totul petrecut într-un ritm de ping-pong cu încetinitorul, care-mi dă senzația că se pândesc unul pe celălalt, la fiecare sfârșit de frază. Un timp tac amândoi, părând să cugete, apoi vorbesc, pe rând și folosind cele mai politicoase exprimări în contradictoriu. Ceva îmi scapă în ecuație, știu că nu sunt la primul proiect împreună, povestea de acum e în avantajul amândurora, așadar altceva se joacă aici. Îi las să se desfășoare în dueluri verbale, cât timp îi studiez pe îndelete. Ea e frumușică și încercă să-și dea un plus de credibilitate prin îmbrăcămintea aproape sobră. Poartă culori neutre, un pulover la baza gâtului și o fustă peste genunchi, care la prima vedere pot părea banale, dar care sunt din gama hainelor cu preț peste medie și nici cu accesoriile nu mi-e rușine: cerceii mici cu pietre albăstrii au acel luciu discret care mă duce cu gândul că nu e zirconiu. N-are verighetă, așadar aici trebuie să fie vorba de portofelul lui tăticu’ sau poate un iubit generos, pentru că salariile pe la direcțiile de acest gen nu sunt mici, dar nici aducătoare de safire. El pare un individ bonom, mai mult pentru că e grăsuț și poartă ochelari, decât din atitudinea propriu-zisă. A îmbrăcat un costum impecabil, ceasul pare să coste cât o mașină și are verighetă. Inspecția vizuală îmi este întreruptă de apariția celei așteptate (în sfârșit!). O scanez repede și pe ea, dacă tot sunt într-o stare „cotrobăitoare”: arată de vreo 45 de ani (nu sunt sigură pe aprecierea vârstei în cazul ei pentru că a adoptat genul „mămos”, femeia cu o vastă experiență de viață, dornică să împărtășească din profundele-i cunoștințe existențiale), e îmbrăcate într-o ținută de „doamnă” și are degetele libere de orice podoabă. Nu ajută deloc la luarea unei decizii, limitându-se la a pune în continuu sub semnul întrebării orice observație rostită de ceilalți doi. O să-mi pierd toată ziua cu povestea asta, degeaba!

Ușa biroului se deschide și secretara îl cheamă pe el la un telefon aflat în încăperea altă parte. În momentul în care iese, cele două femeie au un schimb de priviri și o scurtă conversație pe mutește, îmi dau seama că ținta discuției este el, fără a mă dumiri dacă-l vorbesc de bine sau de rău. Când se întoarce în birou, bărbatul ne anunță că trebuie să plece și ne roagă să reprogramăm întâlnirea pentru a doua zi, la aceeași oră. Este politicos, dar categoric, nu ne-a întrebat dacă decizia lui e convenabilă și pentru noi, pare deprins să i se dea pe deplin ascultare. Cele două femei aprobă fără nici o împotrivire, așa că decid să nu-i comentez nici eu hotărârea.

După ce bărbatul pleacă, „mămoasa” ne sugerează să mai petrecem câteva minute împreună, preț de o cafea, pentru că nu apucase să bea până atunci. Atmosfera se mai destinde și deși nu ne cunoaștem prea bine, cele două femei pornesc o conversație destul de personală: „mămoasa” o chestionează pe frumușică despre cum mai stă cu iubirea. Nu se rostesc nume sau referiri exacte, însă în focul conversației, o privesc pe frumușică transformându-se: o cuprinde disperarea. Deși nici una dintre ele nu pronunță ceva explicit, ajung la concluzia că în povestea de iubire e implicat grăsuțul ochelarist care tocmai a părăsit incinta. N-aș putea să precizez de unde mi-a venit ideea, dar sunt aproape sigură că nu mă  înșel. Așa s-ar putea explica și sceneta „ping-pong” anterioară. Încep să fabulez. Dacă nu mă înșel și el e însurat, și ea nu, și ea e disperată… lucrurile ar putea sta cam așa… Sigur el o place, dar poate a simțit că fata noastră a început o cursă contracronometru în a-l cuceri pe de-a-ntregul, ceea ce l-a măgulit și speriat în aceeași măsură. Deodată mă trezesc vorbind: „Nu știu cine e iubitul despre care vorbiți, dar eu ți-aș recomanda să te comporți ca o femeie măritată și nu ca una liberă de obligații!” Cele două mă privesc de parcă ar fi descoperit o nebună, în mod cert le-am luat prin surprindere. Nu mă miră, nici „mămoasa” nu are verighetă pe mână, dacă a fost măritată, despărțirea s-a petrecut demult. Îmi dau seama că trebuie să le ofer un context, altfel vor crede că le persiflez. „Instinctual, bărbații vor să spună stăpânire pe femelele altor masculi, prea puțin respectă dictonul „nu râvni la femeia altuia”. Apoi, din perspectiva lor, o femeie măritată le dă mai puține bătăi de cap, pentru că și ea are responsabilități, serile și week-end-urile ocupate. Nu se gândesc ce vor face dacă femeia marșează, pentru că nu se prea învață minte că femeile nu fac lucruri cu jumătate de măsură, dar asta e altă poveste. În plus, femeia măritată are o detașare, o siguranță de sine care incită. Vigilența lui adoarme, nu va mai simți nevoia să rostească reguli clare între voi și e mai simplu să te desfășori dacă nu ești îngrădită. Și nu contează dacă bărbatul este sau nu însurat, este valabil pentru toate categoriile”. Discursul meu se bazează pe deducția că-l vrea pe grăsuțul cu verighetă și pe senzația că ea se agață de această poveste cu toate puterile, dar trebuie să-i abat gândul de la suspiciunea mea. Ar crea și mai mult o situație stânjenitoare când se vor relua discuțiile în patru. Vorbele mele sună ca nuca în perete, pentru că frumușica mă privește cu un zâmbet ușor sarcastic și mustăcește puțin. După câteva clipe de tăcere nu se mai abține și mă pune la punct, redevenind eficientă: „Femeile măritate sunt plictisitoare!” Mă face să râd, dar mă abțin și-mi înghit replica, „Atunci de ce vrei să te măriți și tu?” Îmi vine să-i spun cum am încercat de mai multe ori să ajut la cuplarea unor prietene de-ale mele singure cu bărbați doritori de frumos, dar mai  mult am încurcat. De ce? Prin discrepanță… Ele erau dornice, eu eram detașată, ele fremătau la vânătoare, eu mă amuzam… Mă hotărăsc să îmi bag mințile în cap: lucrez la o campanie umanitară, însă nu frumușica noastră e publicul țintă. Așadar asupra cărui slogan ne decidem?

P.S. Cine crede că femeile măritate sunt plictisitoare mâna sus! Nimeni? Exact!


Share

Autor

3 comentarii

    • Hmmm, ți-am dat să citești romanul, așadar cunoști deja răspunsul… De fapt întrebarea ta e o sugestie – acesta ar trebui să fie capitol într-un roman „femeile măritate sunt mult mai des vânate de iubitorii de frumos” :)))) Însă povestea e reală, în roman ar trebui să o mai prelucrez puțin… Mă voi gândi…

Comentează