COVID-19: mai mult ca oricând, dețin controlul!

0

            Sună stupid, dar gândisem un astfel de scenariu, o pandemie care să lovească omenirea pe parcursul vieții mele, pentru că așa îmi este felul – imaginez scenarii pe care apoi le analizez, le disec, le discut cu prietenii, după ce vedem vreun film, citim vreo carte cu subiect incitant și ne reunim la „un pahar de vorbă și filozofie de salon” (mai corect „de ponton” cât timp am fost în Sunshine State și cea mai bună prietenă a mea de acolo este de profesie medic). Am vorbit, ne-am imaginat, dar, de fapt, nu ne așteptam cu adevărat să se întâmple. Să vorbești de dragul vorbei este una, să trăiești e complet diferit!

Am fost dintre aceea care au luat în serios lucrurile încă de la primele semne, petrecute la zeci de mii de kilometri distanță de noi, însă nu am estimat corect amploarea fenomenului: la sfârșit de februarie încă plănuiam un city break undeva prin Europa. Mintea mea a acceptat cu ușurință recomandările autorităților, „distanțarea socială”, schimbarea dramatică a stilului de viață, dar emoțiile mele m-au copleșit de mai multe ori, mi-am simțit nervii întinși la maxim, am răbufnit din nimic și mi-a fost greu să mă mai concentrez pe ce se întâmplă bun în viața mea. Eterna capcană – să vezi doar răul!

 Am avut tot felul de teme de făcut cu fiul meu și asta mi-a ocupat timpul (la școala lui fi-miu profesorii au dat suficiente teme până în luna noiembrie) Am început să fac tot felul de investigații și de analize legate de jobul meu și asta s-a dovedit a fi chiar interesant și… mi-a ocupat timpul. Am încercat să stau informată referitor la ce se întâmplă în lumea asta și asta m-a scos din minți!  Neputință. Frustrare. Furie. Tristețe…

N-am reușit să văd lucrurile limpede până n-am stat de vorbă cu mama mea, într-o încercare de a o liniști pe ea. O văd doar o dată pe săptămână, fugitiv, când îi duc proviziile (i-am „dat interdicție” de a ieși din casă, pentru că mi-o doresc în viața mea mult și bine!), dar vorbim zilnic la telefon. Îi este greu să stea doar în apartament, însă o face, iar ura revărsată de diverși oameni frustrați la adresa persoanelor vârstnice o ia personal. Se amărăște că ea respectă toate regulile și despre ea, despre femeile de 70 de ani, se spune la televizor că…, scrie pe internet că…, plus că plănuise să își cumpere nu știu ce și uite că nu o face…, și nu și-a mai văzut nepotul de peste o lună… (și fi-miu are interdicție de a ieși din casă, nici nu se pune problema să o vizităm pe bunica!)…, și atâția alții încalcă recomandările și ne pun pe toți în pericol cu comportamentul lor iresponsabil… Ajunse în acest punct cu discuția noastră, am realizat deodată, clar, cum stau de fapt lucrurile: mai mult ca oricând altă dată în viața noastră, noi DEȚINEM CONTROLUL. Am putut vedea, în sfârșit, partea plină a paharului. Am fost de atâtea ori neputincioasă, în viața mea, față de unele aspecte care depindeau mult mai mult de alții și mult mai puțin de mine – trăiesc într-un oraș murdar pentru că mulți dintre compatrioții mei aruncă murdăria pe stradă și nu la coș, nu reușesc să vorbesc în meseria mea prea des despre lucrurile decente, pentru că sunt atâția alții în căutare de senzațional, nu știe nimeni de ce unii oameni se îmbolnăvesc de cancer și cum poate fi prevenită 100% această afecțiune, nu-i pot determina pe alții să-și facă bine treaba, dacă ei nu vor, semnalarea abuzurilor trece uneori neobservată… Dar, în ceea ce privește COVID-19, depinde de mine să mă protejez și nu contează ce fac ceilalți! Sigur că nu e vorba despre un CONCEPT ABSOLUT! Sigur că sunt oameni nevoiți să iasă din case și să meargă la muncă, iar soțul meu este unul dintre aceea. Sigur că sunt oameni care suferă de alte afecțiuni care îi forțează să meargă prin spitale, să fie expuși la îmbolnăvirea cu COVID-19, fără a avea de ales. Evident, eu sau familia mea putem suferi în orice moment un accident, o criză, poate apărea o altă afecțiune care să ne „atace” și să ne oblige să „dăm nas în nas” cu virusul! Nu mă simt deloc invincibilă, dar am găsit, cel puțin în ceea ce mă privește, abordarea care nu lasă disperarea să-mi cotropească existența. Deținem controlul, de noi depinde, în mare măsură, cum vom trece peste această provocare. Iar, pentru procentul care scapă controlului nostru, putem spune un Tatăl Nostru, care va fi la fel de bine ascultat și din locuința noastră, pentru că bisericile sunt închise.

A mai rămas o singură provocare la care încă nu dețin controlul: cum să mănânc mai puține dulciuri, că și așa nu fac suficientă mișcare!


Share

Autor

Comentează