…Sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund. „Mi-e dor de tine, ca de țigări. Ciudat, că n-am fumat niciodată. Mi-e dor de tine ca de Marte, deși n-am fost în cosmos niciodată. Cred că pur și simplu mi-e dor de tine.” E rândul meu să spun ceva. „Ok. Dar cu cine vorbesc?” Răspunde imediat. „Nu mă cunoști. Mi-e dor de iubita mea. N-o pot suna. Am format la întâmplare și am avut noroc. A răspuns o voce de femeie. Iartă-mă că am inoportunat. Și mulțumesc”. Apoi închide. Rămân pe gânduri… Ce-ar fi să sunăm necunoscuți să le spunem dorurile noastre? Când sună telefonul, apel necunoscut, ar trebui să răspundem….
Nu-mi amintesc de această întâmplare, Facebook-ul mi-a vârât-o în această dimineață sub nas, la cafea, explicându-mi că am postat acest text în urmă cu patru ani. Întâmplarea nu-mi pare credibilă, mă irită scriitura, repetiția din text în loc să întărească, plictisește, comparațiile sunt stupide, nici măcar desuete, reacția mea din finalul textului este singura în care încă mă regăsesc, deși acum aș fi scris-o altfel.
Mă cunosc și știu că în textele mele vorbesc despre întâmplări reale (ce-i drept întrucâtva cosmetizate, pentru a nu desconspira contextul sau protagoniștii), folosind jocuri de cuvinte și răstălmăciri de situații pentru a merita citite. Așadar, ceva de acest gen s-a petrecut atunci, iar eu m-am așternut pe scris, oarecum aparte pentru că, de obicei, pagina mea de facebook găzduiește fotografii, promo-urile emisiunilor mele și share-uri de pe blog. Aparent, lucrurile stăteau în urmă cu patru ani. Oare cum m-am schimbat în cei patru ani care au trecut?
Ne păstrăm amintirile, dar suntem oare conștienți că le rescriem în mintea noastră actuală, folosind cuvintele de acum și trecând situația prin filtrul a ceea ce am devenit în clipa în care le rememorăm? Postarea mea vorbește despre dor. Există senzații pe care știu că le trăiesc diferit acum față de trecut. Îmi amintesc chiar și momentul în care percepția mea s-a schimbat în ceea ce privește dorul. Eram la volan, într-o zi cu cerul acoperit care în mod normal m-ar fi întristat, sunt meteo-sensibilă, dar, cu ochii minții, mă văd și mă simt zâmbind. Mi-era dor și mă bucuram de această senzația pentru prima oară. Nu experimentam prima oară senzația de dor, dar bucuria care mă năpădise era o premieră. Mi-am dat seama că dorul merită savurat, nicidecum rezolvat în mare viteză, pentru că este unul dintre acele sentimente nărăvașe și incontrolabile. Nu avem probleme când ne cotropește, ci când lipsește – nu poți „stimula” sau „simula” dorul. „Să tânjești după…” are un farmec aparte. Acest moment s-a petrecut cândva în toamna anului 2013, așadar după postarea cu apelul necunoscut. Poate tocmai schimbarea percepției mele a determinat ștergerea amintirii din primăvara acelui an și a răspunsului de atunci. Oare ce aș face dacă ar suna acum telefonul și aș auzi un text asemănător? Aș simți ce am scris în al doilea paragraf, dar oare aș rosti vorbele cu voce tare, i-aș spune omului că textul lui e nereușit? M-aș apuca să-i explic că a găsi o rezolvare rapidă pentru senzația de dor este pur și simplu o irosire? Mai mult ca sigur că nu.
Multe lucruri se schimbă în patru ani, eu cu siguranță m-am schimbat și mi-ar plăcea să existe mărturiile acestor schimbări. Așadar, la patru ani de la acea postare scriu așa: „Când un gând necunoscut se înfiripă în mintea sau sufletul nostru, ar trebui să-l notăm undeva. Merită recitit peste patru ani”….
