Mă sună un prieten și mă întreabă ce fac. Îi răspund că încerc să scriu ceva, dar mă tot întrerup și nici nu m-am hotărât ce subiect să aleg. Mă roagă mult să scriu despre „dubla personalitate, afecțiune de care au început să sufere tot mai mulți dintre semenii noștri”. Inițial zâmbesc: dubla personalitate reprezintă un diagnostic din sfera afecțiunilor psihice, care…
Mă întreb totuși de ce am un sentiment de deja vu. Am senzația că termenul de „dublare a personalității” se tot izbește de mine în ultimele zile. Nu are legătură cu afecțiunea de bază, ci cu transformarea conduitei multora dintre cei cu care interacționez.
Mă apuc să trec în revistă două discuțiile purtate în ultimele zile. Telefonul numărul 1, eu am inițiat apelul, când mi se răspunde salut și întreb:
- Ce faci?
Nu este un automatism. Prietenii mei știu, întrebarea este țintită, spune-mi cu ce te ocupi în clipa asta, să știu cât timp să alocăm discuției noastre.
- Niște situații pentru șefa mea, dar nu știu cum să le fac, vine prompt răspunsul.
- Păi, dacă nici tu nu știi să le faci, continui eu râzând, gândindu-mă că se alintă, e soare afară, poate n-ar fi avut chiar dorința de a sta cu ochii în calculator.
Îmi răspunde însă pe un ton serios și îngrijorat, sugerându-mi că nu ne permitem nici măcar o glumă.
- Treaba mea este să fac analiza produsului pe care-l comercializăm. Am făcut asta și i-am prezentat șefei mele punctele slabe și punctele tari. În subsidiar am gândit o strategie, care să potențeze ce avem noi bun în produs, am regândit publicul țintă, nu-ți bat capul cu detalii. Ideea este că n-a interesat-o nimic din analiza făcută. A spus că tot ceea ce ne interesează este că suntem posesorii de licență a „celui mai minunat produs de pe piață”.
- Probabil că a glumit, și-a dorit femeia să fie acesta adevărul și o spune cu voce tare, doar – doar s-o petrece vreo minune.
- Așa am crezut și eu, așa că am dat mai departe cu strategii, soluții pentru contracararea punctelor slabe, am căutat produsele similare de pe piață, le-am analizat și pe acelea, am făcut o diagramă cost – performanțe, totul ca la carte. Și s-a uitat la mine lung și mi-a spus: „Produsul nostru este minunat, nu mă interesează ce fac alții, care sunt prețurile pe piață, nu mă interesează nimic din ceea ce ai pus tu în analiză”. Îți jur, mi-a venit să o întreb de ce m-a angajat pe mine, pentru că m-a vânat ceva timp să mă aducă în firma ei, îmi plătește un salariu bun și spunea că are nevoie de cunoștințele mele. Pe care, de altfel, le-a folosit până acum din plin, luni întregi. Ce e asta, ne mințim acum noi pe noi? Evident că reclama e sufletul comerțului și că, brutal spus, departamentul de marketing preia diagramele mele și ajungem să mințim cumpărătorul, mai mult sau mai puțin, fie și prin omisiunea unor aspecte. Dar nu mi-am făcut lobotomie! Stăteam tâmpă și o priveam pe șefa mea, care citise analizele de laborator și se prefăcea că acestea nu există. Îmi venea să strig la ea: nu suntem posesorii produsului perfect, acesta n-a fost încă inventat și nu știu dacă va fi inventat vreodată! Eu n-am strigat, ea n-a clipit și nici un participant la ședință n-a dat vreun semn că înțelege că ne aflăm într-o situație care frizează absurdul.
Închid telefonul întrebându-mă dacă respectiva șefă joacă prost un fel de „rol de mobilizator” sau a ales să nu mai deloc fie interesată de adevăr. O știu de ceva vreme, știe meserie, știe cum merg lucrurile, cum se fac, iar acum a primit informații mai mult decât utile și alege să le ignore. N-a mai făcut niciodată așa ceva. M-am întrebat atunci în glumă dacă suferă în secret de dedublare de personalitate.
Discuția numărul doi: sunt sunată de-o bună cunoștință de-a mea. Este o femeie de succes, bine pregătită profesional, divorțată, care își crește singură cei doi copii, fără ajutor din partea tatălui sau a familiei acestuia. O femeie demnă de admirat, e clar. Lucrează într-un centru de consiliere a victimelor violenței domestice. Îmi spune că m-a sunat să-mi ceară ajutorul: ce să facă, cum să dreagă, pentru că la ea la serviciu s-a comis un abuz. Au fost finanțate niște programe pentru medierea cazurilor de violență domestică. Și a optat prima pentru secțiunea „împăcarea soților”, dar nu i-a fost repartizată ei, ci altei persoane din centru. E clar că se merge pe șpăgi și intervenții.
Mă gândesc să o ajut cumva, chiar dacă nu în sensul dorit de ea, așa că o întreb de ce și-a ales tocmai această secțiune. Îmi răspunde hotărâtă și plină de entuziasm că are idei, că se gândește la asta demult și poate face lucruri, că ea i-ar putea ajuta cel mai bine să se împace. Încerc să merg mai departe cu demersul meu, poate îi va fi de ajutor:
- Draga mea, eu nu sunt specialistă în domeniu, dar am interacționat cu mulți oameni și știu că în astfel de cazuri aparențele trebuie respectate, nimic din ceea ce se face n-ar trebui să poată fi pus sub semnul întrebării sau să știrbească din credibilitatea programului.
- Evident!
- Și va fi greu să răspunzi la întrebarea „tu de ce nu vorbești cu fostul soț și nici copiii voștri nu mai interacționează cu el”. Poate e mai bine, să alegi altă secțiune.
- Ei, nu credeam că poți spune așa ceva! Ce, am greșit eu cu ceva? Adică eu nu sunt bună? Îmi cresc singură copiii, sunt o persoană onorabilă…
- Tocmai, îți crești singură copiii, poate ți s-ar potrivi secțiunea „mame singure”, nu există și acolo vreun proiect de care să te ocupi?
În scurt timp, îmi dau seama că dorința mea de a-i da un sfat a fost transformată într-un nou motiv de a se simți lovită de soartă și discriminată de semeni. Și mi-a părut rău, și m-am întrebat dacă suferă de personalitate multiplă. Este un bun profesionist, dar în acest caz nega evidența: din nefericire, ei nu i-a ieșit varianta „familia perfectă”, nici măcar „familia mediocră”, dar își dorește cu tărie să dea sfaturi altora. Nici măcar nu pleacă de la premisa că a învățat din propriile ei greșeli și poate așa să-i consilieze pe alții. Nici măcar nu pune, măcar un pic, sub semnul îndoielii capacitățile ei în acest domeniu.
Viața ne încearcă uneori și tot uneori ajungem să ne transformăm în ceva ce n-ar trebui să fim. Nu cred că boala zilelor noastre are legătură cu dubla personalitate sau cu personalitățile multiple. Cred însă că ajungem tot mai des în situația de a închide ochii în privința propriilor noastre valori, pentru că am obosit sa mai luptăm cu viața.
