Începuturile sunt pline, pentru că sunt pline de adrenalină și îți umplu ființa cu diferite senzații și nevoi. Desigur există și temeri, pot fi ezitări, este nevoie de entuziasm… Niciodată eu n-aș descrie însă „un început” zicând despre el că este greu. Nu vreau să spun prin asta că începuturile ar fi ușoare, vorbesc doar de prezența altor senzații pe care mi le aduc mie. Nici despre „sfârșitul a ceva” nu aș rosti că este greu. Mai degrabă epuizant, dacă n-a fost legat de ceva care să aducă fericirea. Sfârșitul este gol, chiar și dacă vorbim despre sfârșitul celei mai frumoase zile pe care am trăit-o până acum, pentru că s-a terminat, pentru că lasă loc de altceva. „Continuarea a ceva” o percep eu ca fiind grea. Dacă vorbim de lucruri care ne plac, continuarea aduce temeri legate de o posibilă degradare a situației, apariția unor întorsături neașteptate sau nedorite, instalarea oboselii cauzată de efortul de a duce lucrurile acolo unde ne dorim. E greu să găsești noi și noi resurse. Dacă vorbim despre lucruri care ne rănesc, continuarea este grea pentru că înseamnă acel cuțit, care se răsucește în carnea vie și nu lasă să apară vindecarea. Singura speranță a „continuării” este apariția sfârșitului. Singura mare temere a „continuării” este apariția sfârșitului. Iar sfârșitul lasă un gol. Care poate fi umplut doar de un alt început.
De aceea cred eu că noi oamenii avem nevoie mereu și mereu de noi începuturi și de așteptate finaluri. Pentru asta există răsăritul soarelui și apusul. Pentru asta există primăvara și anotimpurile.
Știu că sunt locuri pe acest Pământ în care primăvara arată diferit față de ceea ce se întâmplă la noi. Nu atât de diferit față de ce înseamnă iarna lor. Oamenii care au respirat pentru prima dată aerul acolo ar putea probabil să pună în cuvinte potrivite nevoia de început așa cum e la ei. La noi, nevoia de început descrisă în cuvintele mele înseamnă să observi primăvara.
