Totul va fi… asemeni unui loc de parcare liber așteptându-ți venirea…

0

„N-a mai făcut nimeni chestia asta. Interesant! Stai jos, îți mută secretara ceaiul”. Vocea lui sună obosită, el pare extrem de obosit. Tocmai a ieșit din emisie, în câteva minute trebuie să plece la o nouă întâlnire unde va fi luat de proaspăt. Preț de câteva clipe mă gândesc ce ar fi important de spus acum, să nu irosim întrevederea pe aspecte care pot aștepta. Ușa se deschide și intră cineva care-i aduce niște hârtii. „De ce a durat atât?”, întreabă în timp ce parcurge rândurile cu repeziciune. „N-am găsit loc de parcare, am parcat la Mama Zmeilor și am venit pe jos, înotând prin troiene”, răspunde fata pe un ton înfrigurat. „Tu unde ai parcat?”, mă întreabă, probabil din reflexul de a fi politicos, doar mă invitase în birou și purtam o discuție când am fost întrerupți. Întrebarea lui mă face să zâmbesc larg și să privesc pe fereastră.

Trăind în București, aproape mi-e groază să scriu rândurile care urmează. Apropiații mei știu: eu găsesc întotdeauna loc de parcare exact acolo unde îmi doresc să merg, oricât de mică ar fi probabilitatea pentru acel loc, la acea oră (mă ajută și dimensiunile mașinii pe care o conduc – sunt mititele). Mult timp nici nu am realizat ce mi se întâmplă, mi se părea firesc să găsesc loc de parcare. Apăreau mici semne de întrebare abia când ceilalți, ca astăzi spre exemplu, îmi explicau că nu au avut „așa un noroc”. Un timp chiar am crezut că șoferii exagerează  oarecum când pretind că nu există locuri de parcare în centru, la Sala Palatului când e spectacol, la mall-urile nou deschise, la restaurantele tocmai intrate în modă, la gară, lângă școala copilului, la Guvern, la Administrația Financiară sau te miri pe unde. Face parte din caracteristica noastră națională,  „să trăim drame” la tot pasul. Sesizez o schimbare în atmosfera din birou. „În față”, răspund repede, când realizez că se uită la mine, întrebător. Privirea mustrătoare pe care i-a aruncat-o fetei, aproape mă face să roșesc.

În vine în minte un moment ilar, în care m-a sunat o colegă și m-a rugat să stăm de vorbă până găsește un loc de parcare la Kaufland-ul de pe bulevardul Barbu Văcărescu. Se plimba  pe acolo de 10 minute fără succes, era obosită, flămândă și-i venea să plângă, însă i-am apărut eu în minte, drept ultimă soluție – remarcase cum găsesc eu mereu locuri de parcare, spera să se ia norocul și pe ea. Ce credeți că s-a întâmplat? Exact asta: a găsit! Cât timp ea căuta un loc de parcare, eu mă luptam cu traficul bucureștean infernal (n-am și darul de  „cale liberă”). Am început să mă gândesc la ce tocmai se petrecuse, oricum nu aveam soluție de a ajunge la destinație mai repede de o oră. Am priceput atunci că teoria pe care mi-o însușisem de mult, conform căreia puterea gândului este infinită, se oglindește în orice aspect din viața noastră. M-am concentrat puternic să fluidizez traficul cu puterea minții, dar nu mi-a ieșit. Probabil nu credeam suficient de tare că sunt capabilă de asta…

”Mai spune-mi ce-ai  făcut cu proiectul ăsta al tău. Ai vorbit cu fetele cum ți-a zis?” Îmi dau seama că mintea mi-a rătăcit aiurea, în loc să mă concentrez pe ce aveam de discutat. Răspund repede că da, încercând să găsesc cele mai eficiente argumente pentru a face o schimbare în plan. Eu aș vrea alt interval orar. Nu se lasă ușor convins, însă insist. „De ce să punem asta atunci!?”, mă întreabă, fără a fi o întrebare, ci mai mult un refuz. „Pentru că e cel mai bun proiect!” Tonul meu categoric îl face să râdă. „De ce crezi asta?” Mă cunoaște de mult, știe că nu sunt o nesimțită infatuată cum pot păcăli, uneori, aparențele. Pare sincer curios ce argument îi voi aduce. „Pentru că eu găsesc întotdeauna loc de parcare!”, spun, pe același ton ferm. De data asta râde de-a binelea, iar eu zâmbesc, pentru că adesea spunem în glumă lucruri care contează cu adevărat.

Poate suna desuet sau infantil, dar am trăit momente în care eram necăjită, furioasă, revoltată sau dezamăgită, iar „gura mea de oxigen” era aceasta: uite cum mă așteaptă locul de parcare, chiar dacă persoana cu care trebuia să mă întâlnesc întârzie și-mi dă planurile peste cap, chiar dacă un colaborator sau o colaboratoare m-a mințit și trebuie să merg să îl sau să o confrunt, chiar dacă peste noapte condițiile de punere în practică a unui proiect s-au schimbat și trebuie să iau totul de la început… Ce bine ar fi să reușim să credem întotdeauna cu tărie că „totul va fi bine, asemenea unui loc de parcare liber care-ți așteaptă venirea”

Mă ridic în picioare pregătindu-mă să-mi iau rămas bun. „Și ia spune, Cordoneanu, până la urmă cum facem cu proiectul tău?” Fața mi se luminează: totul va fi bine!

 


Share

Autor

Comentează