Azi dimineață mi-am băut cafeaua împreună cu mama. Când mi-a deschis ușa și m-a izbit mirosul de cafea proaspăt făcută, un zâmbet larg mi s-a întins pe față. Probabil foarte asemănător cu cel pe care îl zăresc pe chipul lui Radu, băiatul meu, când se întoarce de la școală și mă găsește acasă. Deși eu nu-l aștept pe el cu cafea…
„Ai văzut știrea aia la televizor cu învățătoarea care țipa la copii?”, mă întreabă mama preocupată. Dau din cap că știu despre ce vorbește. „N-oi mai fi eu tânără, spune mama în continuare, dar tot îmi mai amintesc anii de școală și nu țin minte să fi țipat așa învățătoarea la noi. Avea alte metode”.
Sorb din cafea și cotrobăi printre amintiri. Nu pot spune că m-am dat în vânt după învățătoarea mea. M-a „pierdut” în momentul în care s-a gândit să ia atitudine pentru că proveneam dintr-o familie cu dosar „pătat”. Altfel spus, părinții mei erau despărțiți, altfel spus, mama nu era membră de partid, altfel spus mi-a dat în clasa a treia nota 9 la muzică, încât să-mi iasă media generală 9,98, în loc de 10 și să nu mai ia premiul întâi „un element nesănătos al societății superb comuniste”. Dar, dincolo de conduita ei determinat comunistă, nu-mi amintesc să fii țipat la noi. Nici măcar la Grămadă, dintr-o ironie a sorții aveam în clasă un băiat care purta acest nume de familie și care parcă ajunsese să-l definească: în ciclul primar era complet analfabet, în clasa a opta abia reușea să-și scrie numele și să citească un rând – două. Nu s-a pus problema vreodată să fie lăsat repetent, pentru că nu dădea bine la dosarul dascălilor: învățătoarea ar fi fost declarată, probabil, incompetentă, dacă avea în clasă un elev care trebuia să repete clasa. Dar nu țipa la el. Cum nu țipa nici la Zenovia. Ea abia împlinise cinci ani când au adus-o în clasa întâi. Mamă-sa avea șapte copii, ea era cea mai mică, n-a mai dus-o la grădinița pentru că-i era greu cu unii la școală, cu ea la grădiniță. Zenovia punea capul pe bancă și dormea majoritatea orelor. A învățat până la urmă să scrie, nu era precum Grămadă, dar nici elevă „bună” n-a fost vreodată sau măcar mediocră. Și totuși, învățătoarea nu țipa la ea. Nu cred că era dezinteresată de meseria ei. Nu o suspectez că rămânea imună la manifestările copiilor care făceau năzbâtii. Pur și simplu se comporta diferit. Mi-e greu să dau un verdict, dacă a fost o învățătoare bună sau mai puțin bună. Dar nu ridica vocea. Nu ne apostrofa cu invective.
Revin în actualitate și îi spun mamei: „E bine că părinții au luat atitudine și au reclamat la inspectorat. Bine că ai unde reclama acum, că pe vremea mea, știi tu…” Mama se uită lung la mine, tace, mustăcește ceva, apoi nu se mai abține: „Știi că eu te-am susținut mereu, ți-am luat apărarea, e treaba unei mame. Dar parcă noi, pe vremea voastră, nu încercam să vă rezolvăm chiar toate problemele, vă mai lăsam și greutăți. Nu spun că părinții n-ar fi trebuit interveni, acum în cazul învățătoarei. Dar am, așa, un sentiment că nu procedăm chiar bine cu copiii din ziua de azi. Prea sărim la orice!”.
Rămân un pic pe gânduri, mama își răsfață propriul nepot până la loc comanda, cum face orice bunică (normală) pe acest pământ. I-ar lua apărarea pentru orice. Și nu obișnuiește să aplice alt tratament cu alți copii, pe motiv că nu sunt nepoții ei. Așadar la ce face referire? Mă lămurește imediat: „L-am întrebat pe Radu ce temă are la Dezvoltare personală și mi-a răspuns că a uitat, dar că suni tu la învățătoare și afli”. Mă uit la mama cu uimire: „Așa crede el? Când am făcut eu așa ceva?”, „Poate că tu n-ai făcut, poate că a auzit la alți copii că mamele lor procedează așa sau poate a văzut la televizor că părinții intervin pentru orice și i se pare că așa ar trebui să procedezi și tu.”
Nu e bine deloc! Trebuie să luăm atitudine pentru copiii noștri, dar nu putem să le creăm iluzia că vom suna profesorii să aflăm despre temele uitate, că vom merge la examene în locul lor sau mai știu eu ce năzbâtii. Radu abia e în clasa a doua. Ce mă așteaptă peste câțiva ani?
Înainte de a pleca o întreb pe mama: „Tu ce făceai când eu nu știam tema?” Mă privește lung și își potrivește ochelarii: „Nu știu să-ți răspuns. Tu știai mereu ce temă ai!”
Doamne, ce copil trebuie să fi fost! Îngrozitor!
