Copilului meu i-a intrat o bucată de fier beton în călcâi. A pătruns prin talpa adidasului, noroc ca avea niște încălțări care, în dreptul călcâiului, aveau vreo 3 centimetri grosime. Asta se traduce – mai puțin fier beton în carne, mai mult în cauciuc.
La început nu realizezi care este nivelul de gravitate. După școală, mergeam în parc, la o partidă de fotbal între câțiva colegi. Bucurie mare în rândul copiilor: Radu al meu primise o minge nouă de fotbal de la Moș Nicolae, trebuia încercată. Bucurie mare în sufletul copilului meu: tocmai ridicase bursa, primește bursă de performanță pentru că a luat premiul doi la olimpiada pe țară la română. Mândrie cât China în sufletul mamei, adică al meu, curmată brusc de stupoare: îl văd pe Radu în lacrimi, ținându-se de un picior. „Mami, mi-a intrat ceva în picior și mă doare tare!” Mă uit în jur, pământ și ceva frunze uscate. Nu înțeleg nimic, Radu nu este un plângăcios, nu plânge la te miri ce căzătură, nici n-a căzut…. Mă apropii și atunci văd cu groază o gaură în talpa adidasului, groasă cât să intre degetul lui mic. Îl descalț, ciorapul e rupt, sângele curge șiroi. Mintea mi se limpezește brusc, intră în funcțiune acel sistem minunat lăsat de Dumnezeu pentru oameni, să acționeze în momentele de criză. Calmă, îi spun să se sprijine de mine, să înaintăm vreo 25 de metri până la o bancă. Vine bona altui copil din clasă, să mă ajute. Sângele din piciorul lui Radu picură pe cizma mea. Din nou, mintea, în claritatea ei, îmi spune: „E bine că sângele curge, curăță rana, antrenează afară toată mizeria ce a pătruns adânc în picior”. Dar sunt femeie, sunt mamă, inima îmi bubuie în piept, mă doare, copilul meu e rănit și e îngrozit de sângele pe care îl vede picurând din el. Îmi vine să plâng, dar îi spun zâmbind, pe un ton liniștit: „Clar, și eu m-am înțepat când eram mică într-un cui ruginit, ce-i drept în mână. Face parte din viața de copil.” Încep să curăț rana cu șervețelele antibacteriene pe care le am în geantă. Copiii sunt triști că Radu s-a lovit și va pleca cu tot cu mingea nouă din parc. Dau grăbiți câteva pase între ei, în timp ce eu sun în dreapta și-n stânga să aflu protocolul medical în astfel de situații. Primul pas – medicul de familie, să aflu când i-a făcut ultimul vaccin antitetanos și dacă mai trebuie acum făcut vreun rapel. Foarte amabilă, extrem de îngrijorată. Firesc, e mătușa lui Radu, doar că aflată la 500 de kilometri depărtare. Aflu că trebuie să-i fac un ATPA, că ultima doză de vaccin i-a fost făcută în noiembrie 2011 și suntem cam la limită, plus că tocmai a dat Direcția de Sănătate Publică un comunicat de atenționare că s-au înregistrat cazuri de tetanos în București. „Cum se manifestă boala?” o întreb. „Cu spasme musculare, cu… lasă-mă că nici nu vreau să mă gândesc! Duceți-vă la spital, să-i curețe rana și să-i facă injecția. Dacă este o rană adâncă e posibil să vă dea și un antibiotic”. În drum spre mașină, văd „arma crimei”: un capac de canal are făcute din fier beton două moațe, să poată fi ridicat mai ușor – unul dintre moațe i-a intrat lui Radu în picior.
Cel mai apropiat spital e Victor Babeș, spitalul de boli infecțioase, care are un pavilion special pentru astfel de cazuri, dar n-are ser antitetanos, de vreo lună, două, șapte, nouă. „Păi și unde găsesc?”, întreb la registratura camerei de gardă. „Nicăieri, că nu se mai vinde în farmacii, medicii de familie nu mai primesc, doar spitalele, dar nu mai avem. Săptămâna trecută a mai venit o doamnă cu un copil, a luat spitalele la rând că nu avea la cel de copii, la Grigore Alexandrescu”. Mă uit siderată la asistentă: „Cum să iau, doamnă, spitalele la rând, nu putem afla unde au ser antitetanos? Și nu se uită nimeni la rana copilului, s-o curețe, s-o panseze?”. Mă privește câteva secunde și hai, treacă de la ea: „Vă înregistrez, să vă vadă doctorul.” Radu plânge încet, e pământiu. Cealaltă asistentă zice a lehamite: „La ce să-l vadă, dacă n-avem antitetanos?!” Îi răspund sarcastic: „La cap, doamnă, să-l vadă la cap, că i-a intrat un fier în picior!”, „Degeaba vă răstiți la mine, că noi suntem spital de boli infecțioase”, continuă imperturbabilă acea asistentă de la Camera de Gardă a unei instituții medicale, pavilionul pentru copii… să continui? Nu, că dumneavoastră, cititorii, ați înțeles deja. Nu ne-a venit rândul să intrăm la vreun doctor. Nimănui nu i-a venit rândul. Apar părinți cu copii și sunt pasați de colo – acolo. „Nu la noi, la pavilionul B2 dacă are diaree”, „De acolo ne-au trimis la dumneavoastră, că e suspect de scarlatină”, „Nu, mergeți la ei!”
Pun mâna pe telefon și iau agenda la rând: fiecare cunoscut cu care am relaționat și știu că știe medici a fost sunat – un consilier general de la primărie, un artist care a cântat pentru copiii bolnavi de cancer, un fost ministru…. și pe colegul meu din liceu, care este șeful secției de chirurgie ORL dintr-un spital bucureștean. „Romeo, lui Radu i-a intrat o bucată de fier beton în călcâi și umblă zvonul că nu există ser antitetanos în toate spitale, de altfel sunt la Victor Babeș și nu au.”, „Dau eu telefoane și aflu unde găsești”. Romeo este între două operații, ditamai chirurgul, dar se apucă să facă treaba cucoanelor de la registratura Camerei de gardă, pavilionul B3, a Spitalului de Boli Infecțioase Victor Babeș. Care nu făceau nimic, la propriu. Stăteau pe scaune și discutau între ele. Poate nu era treaba lor să sune la o altă instituție medicală să afle unde pot merge cu copilul, dar ar fi putut fi măcar amabile. Nu sunt amabile. Sincer, pot spune că nici măcar nu sunt profesioniste. Habar n-am de protocoale medicale, dar sunt convinsă că e prevăzut ca o urgență să fie tratată ca atare: copilul trebuia văzut, rana curățată și pansată. Eram, totuși, într-un spital. Telefonul meu începe să sune. Romeo a găsit ser antitetanos la Spitalul Grigore Alexandrescu, mă trimite acolo. Sună și consilierul, și artistul, și ministrul. Le spun că am rezolvat, sunt în drum spre alt spital. Înainte de a pleca din Victor Babeș sunt amabilă, mă duc la doamnele de la registratură și le informez că eu și copilul plecăm, nu cumva, din cine știe din ce eroare, să se preocupe peste câteva ore că noi așteptăm pe holuri să ne curețe cineva rana.
Ajung la Spitalul Grigore Alexandrescu, a trecut deja o oră și ceva din momentul rănirii. Nu găsesc locuri de parcare, pun mașina în dreptul unui imobil unde se fac ceva reparații de consolidare. Bodyguardul vine la mine cu gura mare: „Nu se poate, ne încurcați aici, noi trebuie să trecem cu roabele…” Știu ce vrea, bani, dar n-am energie să caut acum în geantă după portofel. „Merg cu copilul la spital. Mă întorc în câteva minute, reglăm atunci!”. Devine nervos că nu i-am dat nimic, nici vorbă să mai fie amabil, strigă după mine: „Nu lăsați mașina aici!”
La Spitalul Grigore Alexandrescu nu mai este nimeni la registratură. Deja? Mă uit la ceas: ora trei și câteva minute. Cât lucrează oamenii ăștia? Mă apuc să citesc afișele de pe pereți, uși etc „După ora 19.00 se primesc doar urgențele”. Bine, e ora 15.00 și suntem o urgență, oare cine, unde ne primește și pe noi? N-am mai fost în spitale, am un copil sănătos, Slavă Domnului, iar când merg la filmări există un comitet de primire. Când ești bolnav, e problemă într-un spital, bag de seamă. Întreb pe holuri personalul medical, amabilitatea e la cote minime. Bat la o ușă și o deschid. „Așteptați afară”, mi se spune prompt. „Întâi să aflu unde. Copilului meu i-a intrat un fier beton în picior. Cui mă adresez?”, spun în timp ce capul îmi ia foc. „La noi, apoi vă trimitem noi către sala de pansamente. Așteptați afară”, îmi răspunde cineva. O asistentă se răstește la mine. Mă uit la ea, iar privirea mea îi spune: taci, femeie, că o încasezi!. Tace.
Afară e plin de lume cu copii bolnavi. Nu există nici o triere, nici o identificare a gradelor de urgență sau a priorităților. N-am timp să mă revolt. Trebuie să încerc să-mi alin copilul, care este îngrijorat de ce i se întâmplă, îngrijorat că mașina pățește ceva, speriat de spital și de durere. Într-un final intrăm în cabinet, doctorița realizează gravitatea rănii, cere de urgență un ser antitetanos și mă îndrumă spre sala de pansamente. Acum se grăbește, mă roagă să mă întorc după ce este curățată rana și e pansat copilul să-i dau CNP-ul lui Radu, că prioritar este tratamentul. Pe cuvântul tău?
Drumul spre mașină îl facem încet, Radu șchiopătează la fel de tare și e îngrijorat să nu se fi întâmplat ceva cu troșcoleta noastră. L-au marcat țipetele bodyguardului. Încerc să-l liniștesc: „Stai, mami, liniștit, uite, mașina e acolo!” Caut în geantă, n-am mărunt. Cea mai mică bancnotă e de 10 lei. Știu că trebuie să mă întorc la spital peste trei zile, la control. I-o întind bodyguardului și-l întreb: „Mi-ați găurit cauciucurile?” Văzând bancnota e culmea amabilității. O ia repede și-mi spune cu un zâmbet larg: „Vai, doamnă, se poate? Facem noi dintr-astea? Aici ne găsiți, dacă trebuie să veniți la spital, avem locșor pentru dumneavoastră!” Cine spune că oamenii nu sunt amabili? Mă sui în mașină, dar nu pornesc încă, formez un număr. Îmi sun un alt fost coleg de liceu și-l întreb, în loc de salut. ”Îți mai amintești, în liceu eram amabilă cu Romeo?”. Îmi răspunde râzând: „Nu! Nu erai amabilă cu niciunul dintre noi. Toți băieții ne întrebam de ce!”, „Prostovane!”, îi spun și închid. Scriu un sms. „Mulțumesc, am rezolvat!” și dau send.
