Oare ce înseamnă acasă?

0

Sunt ceea ce sunt, și n-am cum să schimb asta, și nici nu am încercat. M-am născut în țara aceasta, mi s-a spus că este o țară frumoasă ca nicio alta și nici nu mi-a trecut prin cap că n-ar fi adevărat. Chiar și când perdeaua de iluzie a fost atinsă de o adiere și am întrezărit diferențe de percepție (din propriile mele observații), am continuat să iubesc aceste meleaguri. Dar „iubirea” este una, iar sentimentul de „mândrie a apartenenței” altceva. Nu mă regăsesc în gunoiul aruncat pe stradă, în mâzgăliturile de pe clădiri sau, mai rău, de pe vitrinele magazinelor din centrul orașului. Nici în oamenii încruntați și răi, agresivi cu cei pe care nu i-au mai întâlnit vreodată, nici în mitocanii care confundă prima banda cu un loc de parcare destinat „măririlor Lor”.

Uneori văd un copac înflorit și, nefiind defel vreo romantică împătimită, mă bucur de frumos. Alteori mă oglindesc în bucuria ochilor unui vechi prieten care zâmbește larg și cald la simpla-mi apariție și mă las încântată de un altfel de frumos. Zâmbesc adesea și râd mult, în bula compactă care-mi ocrotește familia și apropiații, lăsând dincolo de pereții translucizi interacțiunile cu cei oarecum străini. Rămân aceeași optimistă incurabilă, convinsă că nu se întâmplă niciodată rău de dragul răului, ci doar pentru îndreptarea spre ceva mai bun.  Transpun în cuvinte haioase și situații hilare întâmplările vieții, cu bune și mai puțin bune, stârnind voioșia celor care mă ascultă.

Mă amuz de propria-mi neputință de a sta departe de ciocolată și savurez cafeaua neagră și fierbinte, dimineața când soarele apare să ne salute sau la amiază când ziua și-a căpătat pe de-a-ntregul drepturile. Ascult muzică, dansând cu nepăsare față de privirile intrigate, chiar și atunci când mă aflu la volan, în fața unui semafor care se încăpățânează să mă privească roșu. Sigur că mă grăbesc, dar nu trebuie să o fac încruntându-mă.

Îmi apăr cu tenacitate convingerile, lăsându-i pe ceilalți să-și păstreze nestingheriți opiniile. Mă miră răstălmăcirile unora și lipsa de subtilitate (probabil voită, chiar asumată). Mă doare nepăsarea celor care distrug sau lasă să se distrugă ceea ce avem noi mai valoros.

Mă uit în jur și mă întreb: „Ce mai înseamnă acasă?


Share

Autor

Comentează