Râsul în timp de molimă

0

Știți vorba aceea – „Nu exiști dacă nu ai Fb și nu faci parte din mai multe grupuri pe WhatsApp”? Ei bine, eu exist. După niște zile de parțială izolare, copii rămași acasă, teme multiple, lecții on-line, joburi nesigure, viitor și mai incert… pe absolut toate grupurile din care fac eu parte au apărut dispute, certuri, ba chiar și jigniri (cu perdea, dar tot jigniri). Apoi oamenii s-au împăcat, fără să-și ceară scuze, cumva din resursele (din ce în ce mai puține) de toleranță. Nu cred că sunt o excepție grupurile în care am fost eu inclusă, înclin să mă gândesc că oamenii au deja nervii întinși la maxim și răbufnesc foarte ușor. Eu însămi mă simt agresată de știri (pe care nu mă pot abține să le citesc), de comentariile unora, de disputele altora, de temele cu feciorul (na, că am uitat cum e cu explicitarea modulului la matematică, așa că m-am trezit devreme și am re-studiat, să pot să-i explic copilului toate variantele unei ecuații sau inecuații în care avem două sau mai multe module, cu una sau mai multe necunoscute…. Sic!), de statul între patru pereți, de uitatul la filme și documentare… „De ce râzi, mami?”, mă întreabă Radu. Nu realizasem că asta făceam. Tocmai ce-mi amintisem de o dimineață petrecută cu prietenele la o cafea și un film, pe când eram în Olanda.

N-a fost nimic plănuit, ci doar o înlănțuire de telefoane, un început de film văzut de 4 ori (cum ajungea câte o prietenă de-a mea, cum puneam filmul de la început) și multă distracție (cine a văzut „Infidela” știe că merită vizionat și comentat)… În sfârșit, ne-am strâns toate și pelicula a înaintat până la una dintre scenele incendiare când… intervin legile lui Murphy și auzim tropotele copiilor pe scara interioară, pregătindu-se să dea buzna peste noi, în loc să se mai joace la etaj. Și tot Murphy a acționat ca un ticălos, astfel încât telecomanda era de negăsit și abia în ultima clipă am reușit să punem un stop, iar pe ecran a rămas vizibil doar abdomenul unei  femei și o mână care nu-și atinsese ținta. „La ce vă uitați?”, ne-a întreabat unul dintre copii. „La ceva pentru oameni mari”, i-a răspuns una dintre prietene, evident nu prea inspirat. Drept urmare, instant a țâșnit o următoare întrebare. „Dar de ce ați oprit când am venit noi?” E, explică-le acum! „E un documentar despre o molimă și ce se petrece în spital. Doamna aceea tocmai vomita, are diaree, ne-am gândit că nu vreți să vedeți. Dar dăm drumul, dacă sunteți interesați, pentru că e educativ!”, le-am spus eu, cu convingere. „NUUUU! Ce scârbos!”, s-au opus ei, în cor… Momentul ar fi trecut fără a rămâne printre amintirile noastre, dacă, niște ore mai târziu, n-ar fi venit soții să le recupereze pe prietenele mele și n-am fi decis să continuăm și seara împreună. „I-a spuneți-ne și nouă ce au făcut mămicuțele voastre toată ziua, cât noi am fost la muncă?”, i-a chestionat unul dintre bărbați pe copiii care se jucau veseli prin curte. „A, nimic interesant!” răspunde unul dintre ei, extrem de sigur pe el și de informat, desigur. „S-au uitat la nu știu ce film cu spitale și oameni de știință care vindecă molime. Știi, molimă e o boală care afectează foarte mulți oameni în același timp. Și era o femeie întinsă pe un pat, și unul o tăia pe burtă sau cam așa ceva, și vomitau…” Cât de adorabili pot fi copiii când își dau importanță! Tot grupul de puștani se oprise din joacă, piticii aprobau din cap ceea ce începuse primul să explice, întrecându-se în a completa povestea cu informațiile pe care le aveau ei despre pandemii. Vă dați seama că soții noștri ne cunoșteau mult prea bine, așa că și-au dat seama că îi trombonisem pe pitici. De atunci, în grupul nostru de prietene, „să mai vedem un film cu spitale” a devenit un cod pentru o zi petrecută împreună, ad-hoc. Nu ne-a trecut prin cap că folosirea acestei sintagme ar putea fi oarecum deplasată într-o realitate viitoare a vieților noastre. Și chiar nu doresc să pierd sau să pervertesc această amintire! În afară de apă, săpun și alți dezinfectanți, ceea ce ne va salva va fi prietenia, toleranța, susținerea reciprocă și, de ce nu, râsul.

P.S. „Adică eu o să fiu pe moarte și tu o să mă tratezi rânjind la mine? Că am înțeles că bărbații sunt mai mult supuși riscului, statistic vorbind”, mă întreabă un fost coleg și bun amic, după ce-mi citește postarea. „Păi, știu și eu ce să spun?! Voi, bărbații, oricum nu o să puteți râde. Dacă ești bolnav, e posibil să ai ceva, un soi de tub, îndesat în jos pe gât, ca să respiri mai bine…”, „Ești nebună?”, mă întreabă indignat… și apoi realizează… Putem râde de o pandemie? Nu, e ceva mult prea serios! Putem râde de temerile noastre? Da, ne ajută să nu ne lăsăm copleșiți de ele.


Share

Autor

Comentează