Întotdeauna mi-a plăcut să „romanțez” realitatea, poate dintr-o nevoie (excesivă) de exprimare a creativității sau poate din simpla funcționalitate a percepției mele: imaginile, faptele, vorbele sunt rearanjate, fără a le modifica existența (nu adaug lucruri, nu trec sub tăcere aspecte) sau conținutul, ci doar perspectiva. Cam cum îmi imaginez eu că pictează artiștii. Eu folosesc cuvintele pentru a picta realitatea – îmi place cum sună asta!
Ei bine, mă trezesc ieri citind o știre pe digi24 și simt părul ridicându-mi-se pe ceafă, nu dintr-o înfiorare romantică, nici vorbă, ci dintr-o groază… autentică: 120 de români au fugit dintr-un restaurant în Spania fără să plătească, înșelând vigilența chelnărilor pentru că au plănuit să plece dansând conga și le-a ieșit (de adăugat că nu erau la prima abatere, doar că anul trecut întâmplarea din aceeași gamă nu a fost mediatizată). Realitatea, luată ca atare, îmi provoacă rău fizic, poate dintr-o altă perspectivă… încep să-mi scormonesc mintea, ce s-o fi putut întâmpla, de le-a venit ideea asta, de a pleca fără să plătească…
Căutarea unei alte perspective începe cu trecerea în revistă a unei întâmplări similare, deja analizată și „romanțată”, așa că îmi vine în minte o dimineață de octombrie, în care stăteam la o masă și-l priveam sceptic pe cel din fața mea, pe deasupra unei căni de ceai minunat de aromat. Zâmbetul nu mi se ștersese de pe față, dar se refugiase undeva în colțul gurii, după ce partenerul meu de ceai rostise secretul promis mie spre dezvăluire în urmă cu vreo câteva săptămâni: în străinătate nu se ocupase cu ceea ce știam eu, aceea era doar o fațadă, fusese la furat, se infiltrase într-o bandă.
În primul rând individul cu pricina avea o înclinație nativă spre morbiditate studiată. Îmi explicase cândva, pe un ton voit sumbru, că visul lui este să joace un rol de actor principal care moare spectaculos într-o piesă, film, scenetă sau ce-o fi, pentru că scena morții este ceea ce-l preocupă cel mai mult și punctul de plecare al personajului / omului. Aceasta dorință ar putea fi una ok din perspectivă artistică, dar nu era cazul și dacă momentul în care mi-o împărtășea nu ar fi fost atât de discrepant – o superbă după-amiază de vară timpurie, cu un soare orbitor, dar care nu ajunsese încă să îi nădușească pe cei care se bucurau de existența lui, cu o adiere primăvăratică a unui vânt ce mirosea realmente frumos, deși eram într-un București de obicei prăfuit și îmbâcsit și beam cafele chiar bune… Deodată, hodoronc – tronc… „Visul meu este să mor monumental într-un act artistic, pentru că oricum știu că doamna cu coasa mă va lua de pe acest pământ într-un mod imprevizibil, dar mi-e teamă că penibil”… Și nu băuse nimic! Poate tocmai de aceea…
Mă rog, bucla în povestire avea rolul de a-l zugrăvi oarecum mai detaliat. Așadar, revenind la dimineața de octombrie, am sorbit din ceai, scrutându-l cu privirea până-n ficați, să înțeleg unde minte (acest aspect este unul categoric subiectiv și plin de prejudecată din partea mea: de când l-am cunoscut i-am pus această etichetă – individul minte, nu neapărat din răutate, nu neapărat cu un scop ascuns și interesat, poate doar din perfidie). Mă gândeam că, probabil, în străinătate, suferise mult pentru că nu era „cineva”, fusese la muncă asiduă, mult mai bine plătită ca în România, dar și mult mai grea. Avea portofelul mai plin, dar se simțea un nimeni, ceea ce poate frustra pe oricine. Dacă scopul strângerii banilor respectivi nu este unul încărcat de măreție în sine (habar n-am, din iubire pentru cineva căruia îi poți salva viața sau mai știu eu ce aspect înălțător), cred că gustul amar al nimicniciei personale la un individ orgolios este cotropitor. Așadar își imaginează o fantasmă din a-i fura pe îmbuibații aceea de străini care îl plătesc bine, dar, implicit, îl și batjocoresc? Sau chiar trece la fapte?
N-am reușit să-mi dau seama care era minciuna infiltrată în povestea lui, cu toate că sesizasem unele neadevăruri. M-am întrebat la un moment dat, în realitatea romanțată, dacă nu cumva exersează pe mine modalități stupide de evadare din vreo relație cu vreo zână de care nu putea scăpa (era mai mereu în situația de a iniția relații romantice pe care nu și le dorea de fapt și apoi îi era greu să se sustragă) și încerca să afle cum funcționează mintea feminină la auzul unor astfel de vești. Mi-am dat seama că devenise contagios: scenariile lui fantasmagorice începeau să se infiltreze și în mintea mea: e absurd chiar să iei în considerare așa ceva. Ezitarea mea s-a consumat repede, a învins repulsia pentru o astfel de conduită, n-am mai căutat scenarii alternative, explicații măiestre și nici măcar adevărul: nu mi-a mai păsat ce s-a întâmplat, dacă s-a întâmplat ceva sau nu. Am plecat din preajma acelui individ. Au trecut de atunci mulți ani, habar n-am dacă mai trăiește și spune altora povești morbide sau dacă doamna cu coasa l-a luat imprevizibil și penibil cum se temea sau dacă se „distrează” prin vreo închisoare neaglomerată din Occident. Mi-e clar acum însă că, deși era un om pe care îl cunoșteam, cu care împărțisem timp, prieteni comuni, cafea și ceai, comisese în percepția mea o faptă de neiertat, chiar dacă a fost doar una imaginară. Așadar, pentru a fura și înșela eu nu găsesc realități romanțate.
Am citit acea știre și mi-a fost rușine. Și i-am explicat copilului meu că, dacă vom ajunge vreodată în acel orășel spaniol, ne va fi rușine să vorbim românește. Poate pentru localnici lucrurile vor fi demult uitate, probabil garda civilă care-i caută acum pe petrecăreții rău-platnici vor fi recuperat deja prejudiciul de vreo 2000 de euro, dar rușinea noastră rămâne. Pentru că 120 de români au plecat dintr-un restaurant spaniol fără să plătească.
