Cum e să te trezești că îți cade un avion cargo în cap? Da, corect, nu te mai trezești, cel puțin nu pe lumea asta.
„Au fost și victime copii?”, mă întreabă mama cu ochii măriți de o spaimă pe care n-ar trebui totuși să o resimtă. De ce simt eu că n-ar trebui să o resimtă? Doar pentru că nu ni s-a întâmplat nouă sau doar pentru că nu s-a petrecut în România? Doar se poate întâmpla oricând, oriunde. Exact pentru asta! Nu putem trăi o viață plină de teroare.
Mama pare pierdută în gânduri: „Pe vremea mea te temeai să nu îți cadă o cărămidă în cap, așa se spunea, că, dacă e să se întâmple ceva rău, n-ai cum să te ferești, oricând poate să-ți cadă o cărămidă în cap. Acum îți cad avioane cargo. Ce înseamnă cargo?” Stăm de vorbă la o cafea, despre ce noutăți au mai apărut pe știrile on line și i-am pomenit de accidentul aviatic din Turcia. După răgazul acesta de relaxare, fiecare va pleca în treaba ei, eu cu ale mele, mama să-l recupereze pe fi-miu de la școală. Ca orice bunică se teme și mai mult decât părinții pentru siguranța celui mic, uneori inventează pericole inimaginabile acolo unde restul omenirii vede doar joc și voie bună. I-am oferit fără să vreau un motiv nou de îngrijorare. Și totodată un subiect de discuție pentru drumul de întoarcere acasă: habar n-am de unde și până unde, ea cu băiatul meu au un joc oarecum sumbru, la un moment dat fi-miu îi cere – „Buni, spune-mi știrile rele de astăzi!” E bine cunoscut apetitul copiilor pentru chestii macabre, plus că „știrea”, odată enunțată, e disecată și demontată, pe principiul astfel de lucruri rele nu ni se pot întâmpla nouă, pentru că noi știm să facem asta ori asta… Dar totuși cum au ajuns să-l joace? N-am idee.
Dintr-o întâmplare sau nu, câteva ore mai târziu o prietenă de-a mea îmi trimite un link să citesc despre cum să îți înveți copilul să sune la 112, dacă adultul care-l supraveghează dă semne de inconștiență (i s-a făcut rău, a leșinat, a murit…) Ea e într-o minivacanță la schi cu piticii ei și aleg să o tachinez, că mai bine și-ar petrece minutele libere împreună cu soțul făcând alte lucruri decât citind materiale motivațional – parentale. Sigur că are dreptate, e important să fim noi adulții suficient de tari și de pregătiți psihologic astfel încât să știm să-i învățăm pe cei mici cum să reacționeze în situații extreme, dar… Pe mine mă preocupă acest „dar…”. Nu sunt o fatalistă și nici vreo fanatică, dar cred cu tărie că, dacă micuții noștri n-ar fi vegheați de Cel de Sus, strădaniile noastre ca părinți oricum n-ar fi suficiente. Revăd cu ochii minții momentul în care puștiul nostru, care avea pe atunci vreo trei ani și jumătate, a zbughit din locul de joacă amenajat în fața hotelului, de sub ochii mei și ai lui taică-su, pentru a traversa șoseaua națională care se afla la câțiva zeci de metri depărtare. Taică-su a fugit imediat după el, dar l-a prins abia la jumătatea șoselei. Un drum național pe care treceau în fiecare minut zeci de mașini în ambele sensuri și care a rămas pentru câteva zeci de secunde liber, cât Radu să-l parcurgă și tată-su să-l prindă și să-l smulgă de acolo, ducându-l în cealaltă parte din vreo două salturi. Eu n-am avut nici măcar reflexul de a mai respira: mă sufocam, paralizată în mijlocul parcului, privind cu groază scena despre care știam sigur că nu e una de film și că doar eu o percep ca și cum s-ar derula cu încetinitorul. Eram într-o vacanță în care vizitam mănăstirile din Moldova…
Și un nou flash îmi trece prin fața ochilor: momentul acela în care piticul meu, pe atunci avea doar vreun an și jumătate, a sărit în cap. Știați că în copilărie ne comportăm asemenea animăluțelor? Mda, știați. Ei bine, ne pregăteam să mergem la un botez și-l luam și pe prichindelul nostru cu noi. El era gata echipat și eu de asemenea. Amândoi stăteam pe pat, un pat care era neobișnuit de înalt față de pământ pentru că prietenul nostru la care înnoptasem pusese două saltele una peste alta, să dormim mai comod. Ceea ce obținuse, în fapt, era o distanță față de pământ mai mare cu vreo 25 de centimetri. Am realizat asta în momentul în care bărbată-miu a întins mâna și a tras de pe pat cureaua pentru a și-o pune la pantaloni, iar Radu, asemenea unui pisoi, a făcut pe neașteptate un salt, pentru a prinde capătul curelei. Evident n-a aterizat în picioare, pentru că nu e pisică, ci a căzut direct în cap, iar gâtul părea că… Am așteptat preț de câteva clipe, groaznic de lungi, să-l auzim că plânge. Ați trăit și voi poate, ceilalți părinți, momentul acela teribil în care te rogi să-l auzi că plânge pentru că asta înseamnă că e în viață. N-a pățit nimic, nici măcar n-a plâns prea tare, nu degeaba poartă numele ce înseamnă „cel vesel, cel bucuros”. Știu, copii au oasele și ligamentele flexibile, special concepute pentru astfel de situații. Dar cunosc și sentimentul de neputință pe care îl încerci în momentul în care ești la un metru de el însă nu ai cum să intervii, n-ai cum să le prevezi pe toate, n-ai cum să fii pregătit pentru orice situație.
Am spus-o și o mai spun: copii noștri sunt vegheați în primul rând de Cel de Sus și apoi de noi care, într-adevăr, trebuie să ne străduim să fim părinți buni. Doar că nu cred că e suficient să citim doar materiale motivațional – parentale. Pentru mine, cel puțin, nu e suficient, poate tocmai pentru că meseria m-a făcut să văd atâtea. Șase ani de lucrat la „Știrile de la ora 5” de la PRO TV îți dau o perspectivă asupra vieții pe care mulți nici măcar n-o intuiesc. Nici măcar consumatorii împătimiți ai acestor știri: una e să te uiți la un ecran și să devorezi acele tragedii ca și cum ai vedea un film și alta e să te întâlnești cu protagoniștii reali, să ajungi la locul crimei, al tragediei, al…
Așadar, rogu-Te Doamne, ai grijă să nu ne cadă în cap vreun avion cargo, vreo cărămidă sau să ne pască vreo altă nenorocire!
