Și noi, ceilalți, suntem mulți!

0

Eram parcată pe marginea străduței, într-unul din locurile permise, fără să obturez vreo intrare în vreun imobil, vreo poartă sau accesul într-un garaj.   Străduța îngustă, cu sens unic, este paralelă cu alta asemenea ei, iar cele două ar trebui să asigure un flux liniștit, din bulevardul din care se desprind către zona de case și parcul din spate. Atâta doar că între ele se află și o școală. Ca în fiecare zi, îl așteptam pe fiul meu să iasă de la ore și avusesem noroc, spre deosebire de alți părinți care se învârteau cu mașinile înnebuniți, în căutarea unui mic spațiu unde să staționeze (copiii noștri învață după-amiaza, așadar orele de ieșire de la școală sunt întotdeauna vârf de trafic). Citeam știrile, răspundeam la emailuri și aruncam, din când în când, câte o privire împrejur, bucurându-mă de soarele care încă nu atinsese orizontul și colora frumos clădirile și copacii. Un bărbat, de vârsta mea sau poate cu câțiva ani mai tânăr, pe care îl observasem mai devreme la volanul unei mașini căutând un loc de parcare, se apropie liniștit, pe trotuar, de mașina mea și așteaptă. Timp de câteva secunde, până creierul meu a procesat că bărbatul într-adevăr s-a oprit, am continuat să citesc știrile, iar el să aștepte răbdător, fără să bată în geam, să zgâlțâie clanța sau să încerce să mă grăbească în a-i acorda atenție. ”V-ar deranja teribil, dacă am face schimb de locuri, cu mașinile?”, începe să vorbească politicos, când ridic privirea și deschid geamul. „Eu am parcat puțin mai încolo, dar locuiesc în acest imobil”. Reacționez prompt, la gândul că am ocupat locul altcuiva de parcare. „Îmi cer scuze, mut mașina imediat”. Zâmbește și îmi spune: „Nici vorbă, eu îmi cer scuze! Nu există locuri desemnate, dar prefer să am autoturismul sub geam”. Îi roagă pe ceilalți șoferi care intraseră pe străduță să ne acorde un mic răgaz cât să manevrăm mașinile. Totul se petrece armonios și este ca o surpriză neașteptată, în obișnuitul trafic bucureștean, străbătut de obicei de nervi, claxoane și înjurături strecurate printre dinți.

Îi povestesc unei prietene și reacția ei apare imediat: „Probabil omul a trăit în străinătate, ca și tine. Asta e!” Replica se multiplică cu rapiditate, indiferent cui îi pomenesc de întâmplare și încep să fiu nedumerită. Aceasta este noua percepție, dacă ești civilizat neapărat ai trăit sau trăiești în afara României? Nu așa am fost educată eu acasă… Apoi vorbesc cu o cunoștință despre noul meu proiect și după câteva minute apare reacția, din nou extrem de des auzită de mine: „Acum ești în formă și gândești așa pentru că abia te-ai întors din America. Îmi place pozitivismul tău, dar mai stai puțin pe aici și o să-ți treacă!”

Nu vreau să-mi treacă! De ce să-mi treacă? Cu siguranță există români (mulți, puțini, vom vedea) care își doresc o țară civilizată, ancorată în realitate și nu în declarații populiste și goale de conținut, deschisă la ce se întâmplă bun pe acest pământ, având o societate creată pentru cei de bună credință. Fără teorii stupide și conspiraționiste, cum că străinii nu știu ce rău ne-ar dori nouă, în care ar fi în regulă să vorbești agramat și să fii analfabet funcțional, în care nu ar ttrebui să cunoști o limbă străină, pentru că astfel îți trădezi țara… Din punctul meu de vedere, la Rahova se află acum un soi de „reîntrupare” a lui Ceaușescu, iar pe lista PSD un candidat la președinție aidoma tovarășei Leana, academiciana agramată, încrezută și fără simțul ridicolului (și ne-am întors acolo în doar 30 de ani, incredibil!). Nu le pot nega dreptul celor care se regăsesc în aceasta tipologie de a se exprima ca atare. Cred în democrație și asta acordă tuturor libertate. Dar sper, cu tărie, ca toți cei care doresc altceva să găsească astăzi timp să meargă la vot! Și noi, ceilalți, suntem mulți!


Share

Autor

Comentează