M-am trezit dimineață și, când m-am dezmeticit puțin, primul meu gând a fost să-mi sun una dintre prietene. Nu vorbim zilnic, nu aveam vreo noutate să-i comunic, doar sentimentul că trebuie să vorbesc cu ea. Era devreme, eu sunt matinală, dar marea majoritate a prietenilor mei nu. O fi sau nu vreo lege a lui Murphy pe tema asta? Amân pe mai târziu datul telefoanelor și intru în rutina zilnică. Mai târziu, Facebook-ul mă anunță că una dintre prietenele mele bune a lăsat un comentariu la o poză de-a mea în care scria „Mi-e tare dor de tine”. Îi răspund repede că și mie, ba chiar îi promit că o sun. Pun mâna pe telefon și-mi revine sentimentul de la trezire: trebuie să telefonez, dar celeilalte prietene. Trag repede concluzia că sunt cam ne vorbită astăzi. Cât stau indecisă pe cine să apelez, îmi sună mobilul, cu ceva legat de job. Răspund, trimit un mail, timpul trece… Îmi revine sentimentul cu „apelul urgent”, mă uit la ceas, prietena respectivă are un soi de pauză la serviciu, am trecut de ora aceea, poate mai bine o sun când își termină programul… Și totuși formez, sună, dar nu răspunde, are de lucru. Mă iau cu treburile mele.
Peste 30 de minute sună ea, prietena mea. Prima mea reacție este să-i precizez că n-am nici o urgență, că-mi dau seama că e la job și are treabă, dar pur și simplu am avut sentimentul s-o sun și i-am dat curs. Îmi răspunde, ezitant, că nu e ocupată, dar vorbea pe cealaltă linie când am sunat-o și apoi s-a gândit să nu mă deranjeze… Na, că am înființat „Clubul prietenelor speriate că se deranjează una pe alta cu un simplu telefon”, clar am înnebunit cu toții! Mă apuc, râzând, să-i împărtășesc replicile din capul meu când mă întrerupe: „Toată noaptea am visat că vorbeam cu tine…” Glasul îi este înecat de plâns și abia atunci realizez că este o situație serioasă. Aflu că da, s-a întâmplat ceva, în urmă cu vreo două săptămâni, dar n-a spus nimănui, nici măcar familiei, pentru că spera să treacă de la sine. Mă gândesc că precizarea o face pentru a-mi menaja sentimentele, noi am mai vorbit în acest interval și nu mi-a pomenit despre nimic serios.
Evident că nu o să vă vorbesc despre ce i s-a întâmplat prietenei mele, dar mă frământă un gând. Există multe momente în viața noastră în care trebuie să vorbim cu cineva. Dar nu putem vorbi cu familia sau cu prietenii apropiați din varii motive – nu vrem să-i îngrijorăm fără rost, nu vrem să-i încărcăm cu problemele noastre, nu vrem să ne încărcăm pe noi cu reacțiile lor la probleme noastre ș.a.m.d. Dar tot trebuie să vorbim cu cineva, pentru că abilitatea asta umană, comunicarea, e una dintre nevoile noastre de bază. Așa că am realizat că avem nevoie de necunoscuți cu care să vorbim chestiile serioase din viața noastră. Nu e nici o glumă! Mult mai ușor te confesezi unui necunoscut, e un lucru știut. Nu te afectează dacă te judecă, nu-l cunoști să-și ia opiniile valoroase și să facă orice dorește cu ele… Nu te stânjenește revederea ulterioară când problema ta s-a rezolvat, dar prezența lui o readuce în prim plan, pentru că este un necunoscut, așadar nu vă veți mai întâlni (bine, știu cum e cu soarta, coincidențele și teoria probabilităților, dar ideea de bază rămâne). Și-mi vine în minte să ofer spațiu pe pagina mea necunoscuților, care au nevoie să rostească un „ceva” ne spus până acum. Poate fi o poveste inventată, așa și? Dacă a simțit nevoia să o inventeze și să o împărtășească există niște adevăruri acolo. Poate fi adevărată și unui necunoscut care o citește îi vine ideea sau replica salvatoare. Trebuie să vorbim cu cineva despre problemele noastre. Iar uneori cei cărora putem să le spunem secretele noastre trebuie să fie niște necunoscuți.
